1. Provocări ale modelului tradiţional de cetăţenie

De la terminarea Războiului Rece, mai multe procese de modernizare care au conturat istoria noastră pentru o perioadă lungă de timp (vezi caseta de mai jos) s-au accelerat şi intensificat, dobândind o nouă calitate. Evenimentele experimentate şi schimbările care au avut loc în Europa au pus sub semnul întrebării modelul tradiţional de cetăţenie:

• Globalizarea comerţului liber şi a economiilor de piaţă competitive a adus un nivel mai ridicat de bunăstare multor oameni din multe ţări – dar nu tuturor. Discrepanţele distribuirii inegale între bogaţi şi săraci au crescut, atît în cadrul societăţilor, cât şi între societăţi, ameninţând coeziunea socială şi solidaritatea între oameni.
• Competiţia determină întreprinderile să îşi crească productivitatea în permanenţă şi să îşi reducă costurile de producţie. Acest fapt a dat naştere unui proces permanent de inovaţie care afectează în mod direct produsele, tehnologiile şi locurile de muncă şi, indirect, întregul nostru mod de viaţă. Joseph Schumpeter a numit acest proces permanent de inovaţie „distrugere creatoare”.¹² Transformarea tuturor economiilor din Europa de Est poate fi considerată un exemplu remarcabil al unei asemenea distrugeri creatoare.
• Creşterea economică a produs o bunăstare crescândă, dar şi un consum crescând de resurse naturale. Creşterea emisiilor de CO₂ face foarte dificilă şi costisitoare prevenirea sau adaptarea la schimbarea climatică.
• Noile tehnologii de informare şi comunicare au oferit noi moduri de a creşte productivitatea, de a schimba şi de a obţine informaţii şi de a oferi divertisment, pentru a numi doar câteva efecte. Trăim într-o cultură mediatică, iar educaţia în domeniul media – cum să folosim noile medii pentru a trimite şi a primi mesaje – devine o competenţă elementară precum cititul şi scrisul.
• Ca urmare a creşterii economice şi realizărilor din medicina modernă, populaţia din multe ţări europene îmbătrâneşte, dar creşte numeric în lume. Ambele procese pun probleme serioase pentru secolul 21.
• Naţiunile au dreptul la suveranitate şi autodeterminare. Dar conceptul de naţiune este atât inclusiv cât şi exclusiv. De la terminarea Războiului Rece, am asistat la apariţia de noi forme de identităţi colective care altădată erau suprimate.
• Societăţile moderne sunt, în mod tipic, societăţi seculare, pluraliste. Migraţia din Europa – în mod special în Uniunea Europeană – a contribuit la această dezvoltare. Societăţile pluraliste sunt mai dinamice şi mai productive, dar sunt mai complicate în ceea ce priveşte coeziunea socială pentru a integra oamenii cu convingeri, valori, interese şi provenienţe sociale şi etnice diferite.
• Democraţia oferă cele mai bune şanse pentru a face faţă acestor provocări, având în vedere că orice încercare de a rezolva aceste probleme şi altele prin guvernare autoritaristă nu va reuşi să aibă în vedere realitatea complexă a societăţii, economiei, mediului, rezolvării conflictelor etc. la nivel naţional, ca să nu mai vorbim de un nivel supranaţional. Pe de altă parte, democraţia se ridică şi cade cu promisiunea de participare egală. Cu cât lumea noastră şi provocările care ne definesc viitorul devin mai complexe, cu atât este mai dificil pentru „cetăţenii de rând” să înţeleagă şi să ia parte la decizii. Neîncrederea în instituţiile politice tradiţionale, în formele de guvernare şi în conducătorii politici îşi are rădăcini în sentimentul de a fi dat la o parte şi de a nu fi ascultat. Democraţia şi drepturile omului sunt proiecte dificile şi pot supravieţui doar dacă moştenirea lor poate fi transmisă tinerei generaţii.

Aceste linii de dezvoltare pot fi doar schiţate aici. Sunt procese artificiale, nu naturale, legate între ele, influenţându-se şi consolidându-se reciproc. Deoarece au fost „create”, ele pot fi de asemenea influenţate şi schimbate în ceea ce priveşte direcţia şi rezultatul lor, dar nu şi în ceea ce priveşte complexitatea lor.

În faţa unor provocări ca acestea, a devenit clar că este nevoie de noi forme de cetăţenie: cetăţenii nu ar trebui doar să fie informaţi şi să-şi înţeleagă responsabilităţile formale de cetăţeni, ci ar trebui să fie şi activi – capabili şi dispuşi să contribuie la viaţa comunităţii lor, a ţării lor şi a întregii lumi şi să participe activ în moduri care le exprimă individualitatea şi îi ajută să rezolve probleme. Provocările din ce în ce mai mari presupun societăţi puternice, respectiv conducători şi cetăţeni competenţi şi deci, cu o educaţie corespunzătoare.

Profesorii sunt optimişti. Ei consideră că prin intermediul unei educaţii adecvate, tinerii, dar şi cei care învaţă pe parcursul vieţii pot dobândi înţelegerea şi mijloacele de a influenţa dezvoltarea comunităţilor lor şi a planetei. Cu toate acestea, cetăţenia activă este cel mai bine încurajată de instruirea bazată pe elev mai degrabă decât de instruirea care pune accent pe învăţarea mecanică şi pasivă.

12. Schumpeter J. (1942, 2008), Capitalism,Socialism and Democracy (Capitalism, socialism şi democraţie), Harper and Brothers, New York, p. 85.