2 – Fişa de lucru 2: De ce metoda tradiţională de predare cu creta şi tabla nu este suficientă, sau „predat≠învăţat”, iar „învăţat≠aplicat în viaţa reală”?

Profesorii care au fost instruiţi după metodele tradiţionale de predare au tendinţa de a supraestima impactul instruirii vorbite asupra elevilor lor – „predat înseamnă învăţat”. Această perspectivă este destul de comună în învăţământul secundar, unde profesorii se confruntă adesea cu un curriculum plin de un volum mare de informaţii complexe. Prin urmare, pare tentantă predarea după metoda care pare cea mai rapidă şi mai eficientă – profesorul ţine prelegeri, elevii ascultă, iar un profesor de istorie ar putea gândi „Acum am terminat secolul 20.”

Dar oare elevii învaţă ascultând prelegerile? Şi au învăţat toţi ceea ce profesorul a avut în minte – ceea ce a vrut să îi înveţe?

„Predat ≠ învăţat”

Dintr-o perspectivă constructivistă, răspunsul la aceste întrebări este nu. „Predat≠învăţat”. Învăţarea este un proces individual. Elevii îşi construiesc propriile sisteme de informaţii. Ei asociază ceea ce deja ştiu şi au înţeles cu noile informaţii, folosind concepte, creând idei, judecând în lumina experienţei lor etc. Ei caută un înţeles şi o logică în ceea ce învaţă, stabilesc ce este relevant şi merită reamintit şi ce nu şi poate astfel să fie uitat.

Dar fac şi greşeli.

Un profesor care ţine o prelegere în faţa a 30 de elevi ar trebui să fie conştient că în mintea elevilor, 30 de versiuni ale prelegerii sunt produse şi integrate în sistemele lor de semnificaţii – structuri cognitive, aşa cum Jerome Bruner, un profesor de psihologie renumit, le numeşte.

Dar învăţarea nu este doar o construcţie de semnificaţie, ci şi o deconstrucţie de erori. Tinerii elevi, de exemplu, pot crede că noaptea vine deoarece soarele apune, deoarece aceasta este ceea ce ei văd. Bineînţeles că profesorii au dreptate să încerce să corecteze acest mod de a gândi. Din perspectiva elevului, acesta este un efort dificil şi, uneori, neplăcut de deconstrucţie. Prin urmare, prelegerea profesorului poate însemna o nouă informaţie pentru un elev, în timp ce alt elev devine conştient de o eroare sau de o înţelegere greşită care trebuie corectată.

Dintr-o perspectivă constructivistă, trebuie să ne aşteptăm ca greşelile de logică şi de gândire, precum şi înţelegerea greşită a informaţiilor să fie regula, nu excepţia – nu doar în mintea elevilor noştri, ci şi în mintea noastră.

O revizuire a structurilor noastre cognitive este astfel mai complexă decât simpla substituire a „vechilor cunoştinţe” cu „noi cunoştinţe” pe care profesorul le poate aduce prin ceea ce le „spune elevilor”. Este vorba mai degrabă de un proces care continuă pe o perioadă mai mare de timp, în care seturile de idei şi concepte contradictorii concurează între ele – iar elevii sunt cei care fac efortul de deconstrucţie, nu profesorul.

„Învăţat ≠ aplicat în viaţa reală”

Profesorii care încearcă să corecteze greşelile elevilor vor descoperi că, „spunându-le” elevilor ce este „corect”, nu este adesea suficient. Profesorii se confruntă cu următoarele probleme:

• Elevii nu par să „asculte”: cum rezolv problema că, adesea, elevii nu îşi schimbă ideile greşite după ce au fost învăţaţi faptele, conceptele etc. corecte?
• „Elevii învaţă ca papagalii”: cum pot să rezolv problema potrivit căreia cunoştinţele din şcoală coexistă pe lângă o sferă de gândire naivă – incluzând erori de logică şi de gândire, opinii care se inspiră din informaţii incorecte, raportare la experienţa de fiecare zi – pe care elevii nu le corelează? Aceştia memorează cunoştinţele din şcoală, pentru teste „precum papagalii”, şi apoi le uită.

Fiecare profesor cunoaşte aceste probleme. Pentru a le depăşi, nici învăţarea în sens constructivist nu este suficientă. Elevii trebuie să facă ceva cu ceea ce au învăţat – trebuie să aplice. Pentru un profesor, acest lucru înseamnă, de exemplu:

• nicio prelegere fără o sarcină de lucru ulterioară;
• ascultarea contribuţiilor elevilor, de exemplu prezentări, pentru a le evalua procesul de învăţare şi realizările;
• responsabilizarea elevilor pentru dezvoltarea lor, de exemplu prin învăţarea bazată pe sarcini de lucru;
• ascultarea feedback-ului elevilor: ce am descoperit a fi deosebit de important a fost … , învăţ cel mai bine atunci când … .

Sarcina profesorului este aceea de a oferi oportunităţi adecvate pentru elevi, pentru a învăţa şi de a evalua şi comunica cu elevii despre ce funcţionează bine şi despre ce nu funcţionează. Învăţarea în sens constructivist, incluzând deconstrucţia şi sarcini de lucru ulterioare pentru punerea în aplicare, necesită timp. Astfel, profesorul – poate împreună cu elevii – trebuie să aleagă ce teme merită să li se acorde timp. „Fă mai puţin, dar fă bine.”