Învățare constructivistă interactivă în domeniul ECD/EDO

1. Întrebări cheie privind didactica ECD/ EDO

În domeniul ECD/ EDO, la fel ca în predare, în general, este important pentru profesor să reflecteze asupra obiectivelor și să clarifice motivele pentru alegerile care trebuie inevitabil făcute și prioritățile care trebuie stabilite.

1. Ce trebuie să învețe elevii în ECD/ EDO?

Elevii ar trebui să învețe cum să participe în calitate de cetățeni în comunitatea lor democratică. Ei trebuie să-și dezvolte:

• competențe de analiză politică și judecată atunci când este vorba de probleme și aspecte politice și probleme;
• competențe de participare la procesele de luare a deciziilor politice; plus
• un repertoriu de abilități metodice.

2. De ce și pentru ce ar trebui elevii să dobândească aceste competențe?

Democrația depinde de cetățenii care doresc și sunt capabili să ia parte la procesul de luare a deciziilor. Elevii au nevoie de aceste competențe și abilități pentru a fi în măsură să exerseze drepturile omului și drepturile civile și pentru a-și exercita rolurile în calitate de cetățeni activi(„învățare pentru” democrație și drepturile omului).

3. Acest lucru ridică o altă întrebare. Dacă asta este ceea ce tinerii ar trebui să învețe – în termeni de rezultat al învățării – ce trebuie să facă profesorii în domeniul ECD/ EDO în această privință?

Profesorii în domeniul ECD/ EDO trebuie să sprijine:

• învățarea cunoștințelor și a conceptelor – “învățareadespre” democrație și drepturile omului;
• formarea de abilități; și
• oferirea de modele de rol și medii de învățare pentru atitudini și valori care susțin o cultură democratică (toleranță, respect reciproc, aprecierea drepturilor omului) – „învățare prin” democrație și drepturile omului.

4. Cele trei întrebări anterioare au fost deja abordate în introducerea la acest manual. Cu toate acestea, rămâne o întrebare importantă: cum învață elevii în cadrul ECD/ EDO?

Ca profesori în domeniul ECD/ EDO, trebuie să înțelegem modul în care procesele de învățare au loc la elevii noștri și cum le putem sprijini. Pentru a răspunde la întrebarea cu privire la modul în care elevii noștri învață, am adoptat un cadru conceptual de învățare constructivistă interactivă. Cu această abordare, am legat „învățarea prin” democrație și drepturile omului în contextele ECD/ EDO de procesele de luare a deciziilor politice în democrație. Procesele de luare a deciziilor în societățile democratici sunt, în esență procese de învățare colectivă. Acesta este motivul pentru care John Dewey a conceput imaginea despre școală „ca o comunitate în miniatură, ca o societate embrionară”². În acest capitol aducem în prim plan înțelegerea noastra asupraînvățării constructiviste interactive. Credem că îi ajută pe profesorii în domeniul ECD/ EDOsă înțeleagă mai bine:

• procesele de învățare în ECD/ EDO ale elevilor lor;
• rolul lor de a sprijini elevii în procesul de învățare;
• că luarea deciziilor în mod democratic este un proces colectiv de învățare.

Predarea și învățarea în domeniul ECD/ EDO și politicile într-o democrație pot fi ambele percepute dintr-o perspectivă constructivistă.Acest lucru este posibil și util datorită analogiilor structurale între învățarea constructivistă și luarea democratică a deciziilor. Orele de ECD/ EDO și comunitățile democratice sunt sau cel puțin ar trebui să fie comunități de învățare guvernate de drepturile omului. Prin urmare, constructivismul interactiv consolidează abordarea de bază a ECD/ EDO – predare prin, pentru și despre democrație și drepturile omului: este o bună formare, servește drepturile omului și sprijină, de asemenea, nevoile de învățare ale elevilor și cetățenilor.

Cel mai bun mod de a prezenta teoria este prin intermediul unui exemplu concret. Prin urmare, următoarea secţiune ilustrează potenţialul învăţării constructiviste interactive în domeniul educaţiei privind drepturile copilului.

2. Un exemplu de învăţare constructivistă interactivă – elevii îşi imaginează lumea lor ideală

În Volumul V din această serie ECD/EDO, Explorarea drepturilor copiilor, există un proiect format din patru lecţii pentru elevii de clasa a III-a, numit „Suntem magicieni!”³ Acesta îi încurajează pe elevi să-şi exprime dorinţele şi ideile referitoare la cum ar trebui să fie lumea, iar în cadrul discuţiei care urmează, elevii explorează implicaţiile morale şi politice ale dorinţelor pe care le au referitoare la lumea viitoare.

Prima lecţie începe în felul următor:

„Profesorul desenează două persoane pe tablă: un om obişnuit, femeie sau bărbat, şi un vrăjitor.

Foame
Sărăcie
Plictiseăla
Zi de naştere
…

Grupaţi în perechi, copiii trebuie să deseneze de asemenea cele două figuri şi să încerce să răspundă împreună la următoarele întrebări:

• Ce face persoana obişnuită în anumite situaţii?
• Ce face vrăjitorul în aceleaşi situaţii?

După câteva minute, profesorul îi aşează pe elevi în formă de semicerc în faţa tablei astfel încât fiecare elev să poată vedea bine (la clasele cu un număr mare de elevi, poate fi necesar un semicerc dublu). Apoi scrie pe tablă o listă cu toate răspunsurile elevilor – fără a face comentarii sau a emite vreo judecată. Vă sugerăm tabelul de mai jos pentru a integra ideile elevilor.

Vedem care sunt soluţiile şi îi lăsăm pe elevi să facă propriile comentarii. Desigur, acum vor exista întrebări! Profesorul vrea să ştie:

• Vedeţi soluţii sau idei care aparţin unui vrăjitor bun sau unuia rău?
• Când v-aţi dorit ultima dată să fiţi un vrăjitor şi ce anume aţi dorit să schimbaţi atunci?
• Care este cea mai mare dorinţă a voastră în momentul de faţă?

Profesorul îi încurajează pe elevi să-şi exprime ideile şi le acordă sprijin tuturor. (…)”

Acest exemplu demonstrează câteva aspecte importante ale modului în care elevii şi profesorii interacţionează în contextul învăţării constructiviste:

Un principiu de bază al învăţării constructiviste este acela că punctul de vedere al elevului contează. În acest caz:

• Cum percep elevii lumea în care trăiesc?
• Cum judecă ceea ce se întâmplă în jurul lor?
• Ce ar schimba aceştia dacă ar putea?
• Care este cea mai serioasă preocupare a lor – prima pe agenda lor personală?
• Ce puncte de vedere sunt comune în clasă – în ce privinţă sunt diferite?
• Se poate vedea de asemenea că elevii judecă ceea ce se întâmplă în lumea lor, iar judecata lor are o puternică influenţă asupra felului în care vor acţiona şi vor participa.⁴

În învăţarea constructivistă, elevii îşi pot asuma rolul de experţi. Felul în care se face predarea se concentrează pe ceea ce elevii ştiu deja mai degrabă decât pe ceea ce nu ştiu. În rolul de vrăjitor, fiecare copil contribuie cu o idee şi nu există un standard „corect sau greşit”. Mai degrabă, sunt importante motivele pentru care un copil exprimă o anumită viziune – ce fel de experienţe sunt implicate? Ce îl preocupă pe copil? Care sunt dorinţele şi nevoile băiatului sau fetei? Învăţarea constructivistă ţine cont de perspectiva individuală a elevului şi de procesul de învăţare şi gândire al acestuia.

Învăţarea constructivistă reprezintă o exercitare a drepturilor omului şi ale copilului – libertatea de gândire, de a avea o opinie şi de exprimare; egalitatea de şanse; principiile recunoaşterii reciproce şi nediscriminării; şi dreptul la educaţie.

În contextul învăţării constructiviste, sarcina profesorului este de a-i sprijini pe elevi în multe feluri – acesta asigură un cadru care se bazează pe o sarcină şi/sau o problemă, respectă drepturile elevilor la libertate şi egalitate, oferă îndrumare, încurajare şi instruire (concepte). Profesorul nu ştie ce răspunsuri vor da elevii şi este dispus şi pregătit să lucreze cu informaţiile lor (improvizare). Elevii trebuie să aibă ocazia de a-şi împărtăşi şi de a-şi compara ideile, iar deseori subiectul sau sarcina le cere să ajungă la o înţelegere comună sau să ia o decizie. Profesorul acţionează ca facilitator; el poate anticipa, dar nu poate determina dinainte rezultatele proceselor de învăţare ale elevilor.

Învăţarea constructivistă sprijină mai degrabă dezvoltarea de competenţe decât asimilarea unei serii de informaţii. Din punct de vedere constructivist, orice curriculum bazat pe cunoştinţe poate fi pus în discuţie şi este puţin probabil ca cineva sa poată „învăţa“ memorând informaţii izolate fără a le înţelege şi a le aprecia.

Următoarea secţiune se ocupă de această problemă oarecum mai în detaliu. Se au în vedere câteva aspecte ale teoriei învăţării în constructivismul interactiv şi se face legătura între acestea şi conceptul constructivist de luare a deciziilor în mod democratic.

3. Fiecare persoană învaţă diferit — „Creăm lumea în minţile noastre”

Atunci când citim o poveste dintr-o carte, creăm un fel de film în mintea noastră. Adăugăm detalii şi scene pe care autorul le sugerează sau le omite şi putem chiar să ne imaginăm înfăţişarea personajelor. Unele romane ne stimulează atât de mult imaginaţia încât suntem dezamăgiţi dacă se întâmplă să urmărim un film „real” pe baza lor. Imaginaţia noastră a produs deja unul mult mai bun, iar acesta este unic, deoarece mintea fiecărui cititor creează un „film“ diferit.

Acesta este un exemplu al capacităţii noastre de „a crea lumea în minţile noastre”. Lumea în care trăim este lumea aşa cum o percepem – ea constă în imaginile, experienţele, conceptele şi judecăţile pe care le-am creat. Ca elevi, vrem ca ceea ce auzim sau ce citim să aibă sens – vrem să înţelegem. Un cercetător a caracterizat creierul uman drept „o maşină în căutarea unui sens”. Lucrurile care nu au sens trebuie să fie aranjate într-un fel. Dacă lipsesc informaţii, atunci fie trebuie să le găsim, fie acoperim golurile făcând presupuneri. Tiparele ajută la simplificarea lucrurilor complicate⁵.

Căpătând experienţă, profesorii îşi dau seama că atunci când fac o expunere, fiecare elev recepţionează şi înmagazinează un mesaj uşor diferit. Unii elevi îşi vor aminti aceste informaţii şi când vor fi adulţi fiindcă au prezentat un interes deosebit pentru ei, alţii le pot uita până a doua zi deoarece nu au avut niciun sens pentru ei. Din perspectivă constructivistă, este important ceea ce se întâmplă în minţile elevilor.

În cadrul constructivismului, învăţarea este concepută ca un proces foarte individualizat:

• Cei care învaţă construiesc sau creează structuri de semnificaţii. Informaţiile noi sunt legate de ceea ce se ştie sau s-a înţeles deja.
• Elevii vin la ora de ECD/EDO cu biografiile şi experienţele lor individuale.
• Genul, clasa, vârsta, mediul etnic sau religia oferă o perspectivă unică fiecărei persoane care învaţă.
• Noi deţinem diferite forme de inteligenţă care depăşesc cu mult ceea ce se înţelege în mod convenţional prin a fi bun la matematică sau la limbi străine.⁶
• Nu există un standard absolut pentru relevanţa personală sau politică. Un anumit lucru devine o problemă deoarece o persoană îl defineşte astfel, iar mintea celui care învaţă selectează informaţiile de care îşi va aminti sau pe care le va uita.

4. Învăţare constructivistă şi interacţiune socială

Până acum am avut în vedere perspectiva individuală a celui care învaţă. Elevii caută un sens, dar fac şi greşeli. Cum vor fi acestea corectate? Din perspectivă constructivistă, persoana care învaţă este cea care trebuie să de-construiască sau să demoleze ceea ce este greşit şi să reconstruiască. Dar cum poate un elev individual să devină conştient de greşelile pe care le-a făcut? Există două modalităţi prin care cel care învaţă poate depăşi deficienţele şi greşelile.

Mai întâi, descoperim singuri propriile greşeli. Aflăm că soluţia pe care am găsit-o la o problemă nu merge, ori un anumit argument nu are sens.

În al doilea rând, depindem de alţii care să ne spună şi deseori să ne ajute.

Învăţarea constructivistă este prin urmare nu numai un proces puternic individualizat, ci are şi o a doua dimensiune, la fel de importantă, aceea a învăţării colective. Elevii trebuie să-şi împărtăşească ideile prin interacţiune şi comunicare cu colegii lor şi cu profesorii. Acesta este motivul pentru care am denumit conceptul cu termenul de învăţare constructivistă interactivă.

Următoarea diagramă ilustrează nivelul individual şi social al învăţării constructiviste; aceasta reprezintă dimensiunea socială a învăţării constructiviste.

Se arată de asemenea că cei care învaţă fac întotdeauna referire la lumea din afara minţii lor. Atunci când îşi testează ideile şi planurile, punctul lor de referinţă este lumea obiectelor. Aceasta este dimensiunea subiect–obiect a învăţării constructiviste.

Atât elevii dintr-o clasă, cât şi cetăţenii dintr-un stat democratic interacţionează sub formă de comunităţi de persoane care învaţă. Am făcut deja referire la John Dewey, care concepe şcoala „drept o comunitate în miniatură, o societate embrionară”.⁷ Prin urmare interacţiunea pe care elevii o experimentează în şcoală, cu colegii lor şi cu profesorii, face mai degrabă parte din viaţa reală, nefiind doar un aranjament artificial care să îi pregătească pentru viaţa reală de mai târziu.

Atât în lumea politicii, cât şi în şcoală, există întotdeauna membri care sunt prezenţi cu niveluri mai înalte de experienţă, cunoştinţe, înţelegere şi de asemenea putere – profesori, lideri politici, manageri, oameni de ştiinţă şi aşa mai departe. Totuşi, în societăţile moderne niciunul dintre aceşti actori nu exercită o putere absolută. Democraţia şi supremaţia legii stabilesc (trebuie să stabilească) limite ale puterilor fiecărui actor, iar aceste limite sunt reflectate de diviziunea muncii, delimitându-l pe fiecare la rolul de specialist într-un anumit domeniu.

Totuşi, există o ameninţare serioasă la adresa promisiunii democratice că fiecare are şanse egale de a participa la democraţie. Cu cât societăţile noastre şi problemele care trebuie să fie rezolvate devin mai complexe, cu atât mai mult depinde cetăţeanul individual de competenţele sale de a lua parte la democraţie. Mai mult ca niciodată, educaţia a devenit cheia participării la comunitatea adultă a celor care învaţă.

5. Care este rolul profesorului în procesele de învăţare constructivistă?

Elevii caută un înţeles, iar fiecare elev face lucrul acesta într-o manieră foarte individuală. Cel care învaţă leagă informaţiile noi – o anumită informaţie, o expunere, o idee interesantă dintr-o carte etc. – de structurile existente de cunoştinţe şi experienţe din mintea sa. Constructivismul înseamnă că noi creăm propriile sisteme şi structuri de cunoştinţe, semnificaţii şi experienţe.

Din punct de vedere constructivist, cunoscutul triunghi didactic capătă un nou sens:

În cadrul relaţiilor triunghiulare, una dintre părţi este uneori exclusă. În cazul proceselor învăţării constructiviste, aceasta este profesorul. Elevul este cel care îşi creează propria înţelegere a obiectelor învăţării. Construcţia sensului are loc în mintea elevului, dincolo de posibilităţile de percepţie ale profesorului. Ceea ce vede profesorul este rezultatul – ceea ce elevii produc şi felul în care aceştia se comportă. El vede realizările, nu competenţa. Şi elevii, nu profesorul, sunt cei care în cele din urmă decid ce li se pare interesant şi merită să fie învăţat şi ceea ce îşi vor aminti toată viaţa sau vor uita.

Învăţarea constructivistă poate fi în continuare diferenţiată în funcţie de trei subcategorii, iar profesorul are un rol important în a-i sprijini.

1. Elevii construiescsensul – descoperă şi creează ceva nou. Profesorii îi pot sprijini pe elevi prin:
   • crearea de oportunităţi de învăţare;
   • elaborarea unor sarcini provocatoare;
   • asigură instruire prin mijloace şi informaţii (expuneri) care reprezintă obiectele învăţării;
   • încurajează şi sprijină stima de sine a elevului;
   • …
2. Elevii reconstruiescceea ce au învăţat – aplică şi testează ce au învăţat. În mare măsură, toţi creăm astfel de aplicaţii, dar în şcoală, profesorul le asigură prin:
   • oferirea de oportunităţi pentru a împărtăşi cu ceilalţi, de prezentare şi discuţie;
   • testare şi evaluare formală;
   • oferind sau solicitând activităţi specifice portfoliului;
   • elaborând sarcini provocatoare, de exemplu, în cadrul unor proiecte;
   • …
3. Elevii de-construiesc sau critică propriile rezultate sau pe cele ale altora. După cum s-a arătat deja mai sus, fără acest element de analiză critică şi testare, orice efort de învăţare ar deveni irelevant pentru societate şi pentru elevul individual.

6. Care este rolul profesorului în domeniul ECD/EDO?

Un element cheie al predării şi învăţării este felul în care elevii comunică şi interacţionează între ei şi cu profesorul. Competenţa profesională a profesorului îi dă acestuia posibilitatea de a reflecta la efectul unei anumite activităţi şi de a face apel la tipare de comportament drept instrumente. Profesorul interpretează diferite roluri, iar acestea sunt mai diferenţiate decât în cadrul instruirii frontale tradiţionale orientate spre conţinut („cu vorba şi cu creta”). Instruirea este un rol pe care profesorul trebuie să îl îndeplinească, dar în acest caz mai rar. Învăţarea constructivistă îi cere mai degrabă profesorului „să predea cu gura închisă”, acordându-le elevilor mai mult timp şi mai multe posibilităţi de a vorbi.

Următoarele secţiuni prezintă patru roluri cheie pe care le îndeplineşte în mod normal un profesor în contexte ale învăţării constructiviste:

1. Profesorul ca lector şi instructor.
2. Profesorul drept critic şi corector.
3. Profesorul creator şi furnizor de sarcini aplicative.
4. Profesorul ca preşedinte de sesiune în plen.

În loc de a oferi instrucţiuni abstracte referitoare la îndeplinirea acestor roluri, exemplele se referă la descrierile lecţiilor din manual, unde cititorul va găsi descrieri detaliate ale contextului de la orele ECD/EDO.

6.1 Profesorul ca lector şi instructor – pentru a sprijini şi a îmbogăţi construcţia

O regulă de bază pentru un lector este cea a principiului „60:40”; 40 %, preferabil mai mult, din ce le spuneţi elevilor ar trebui să le fie deja familiar acestora. Fără această proporţie mare a informaţiilor redundante, învăţarea constructivistă nu este posibilă.

În acest manual, conceptele cheie formează, să spunem, coloana vertebrală didactică a curriculumului ECD/EDO. Aceste concepte trebuie să fie prezentate elevilor, iar aceasta înseamnă că profesorul trebuie să îi instruiască pe elevi printr-o expunere sau o sarcină de lectură, sau ambele. Elevii, fiind familiarizaţi cu învăţarea constructivistă, cu siguranţă şi-au creat deja un context de semnificaţii în care se va încadra instruirea oferită de profesor. În mod normal, această structură deschisă, nefinalizată de semnificaţii constă din întrebări sau experienţe care necesită o explicaţie. În următorul tabel, se arată unde se regăseşte rolul profesorului ca lector şi instructor în descrierile lecţiilor din acest manual.

6.2 Profesoruldrept critic şi corector – pentru a sprijini de-construcţia

În cazul profesorului, nu sunt incluse exemple ale rolului său de critic şi corector în descrierile lecţiilor din manual, motivul evident fiind acela că ocazii în acest sens pot apărea oricând şi nu pot fi anticipate. Profesorul trebuie să îşi dea seama ce trebuie să fie îndreptat. Se pot discuta totuşi câteva recomandări generale.

Este greşeala relevantă? Cu alte cuvinte, este într-adevăr necesar să corectaţi greşeala?

Preferinţa pentru feedbackul elevilor: vor avea elevii ocazia să descopere greşeala mai târziu, de exemplu în timpul unei prezentări sau discuţii, şi să o corecteze atunci?

Totuşi, în anumite situaţii elevul trebuie să corecteze – de-construiască – sensul pe care l-a construit şi să o ia de la capăt. Exemplu: toată clasa se va baza pe prezentarea elevului.

Principiul respectului reciproc: ne putem critica greşelile unii altora – dar respectăm persoana. Acest lucru este important pentru a susţine stima de sine a elevilor şi a-i încuraja.

Unitatea de învățare 8 pune în scenă o dezbatere între elevi. Aici, elevii îşi testează unii altora argumentele şi le de-construiesc dacă găsesc o deficienţă.

6.3 Profesorul creator şi furnizor de sarcini aplicative – pentru a sprijini reconstrucţia

Procesele de învăţare interactivă constructivistă depind de existenţa unor oportunităţi adecvate de învăţare – incluzând obiecte potrivite, materiale, timp, reguli, instrucţiuni referitoare la sarcină, monitorizare şi sprijin individual. În domeniul EDC/EDO, profesorul are sarcina de a asigura astfel de oportunităţi de învăţare pe bază de sarcini şi rezolvare de probleme. Următorul tabel arată ce exemple sunt incluse în descrierile lecţiilor din acest manual.

6.4 Profesorul ca preşedinte de sesiune în plen – pentru a sprijini toate formele de învăţare constructivistă

Predarea şi învăţarea prin democraţie şi drepturile omului devin poate cel mai vizibile în cursul sesiunilor în plen atunci când elevii împărtăşesc idei şi au discuţii. Aici ei îşi execită libertatea de gândire, opinie şi exprimare. Fără o formare aprofundată pentru folosirea acestor drepturi democratice de bază, nu vor putea fi capabili să ia parte la luarea deciziilor în mod democratic.

În descrierile de lecţii, sugerăm în general ca profesorul să prezideze astfel de sesiuni. Aceasta este o sarcină provocatoare, deoarece profesorul este confruntat cu informaţii şi idei din partea elevilor cu care trebuie apoi să lucreze. Într-o măsură considerabilă, profesorul poate anticipa cadrul conceptual care va servi drept instrument pentru a da o structură şi un înţeles informaţiilor venite din partea elevilor, dar trebuie de asemenea şi să improvizeze.

Manualul cuprinde multe descrieri ale modului în care poate fi îndeplinit rolul de preşedinte. În termeni largi, profesorul prezidează două tipuri de sesiuni în plen. În primul rând, acesta poate începe o lecţie sau o unitate astfel încât să le permită elevilor să se implice rapid. În al doilea rând, profesorul poate prezida o sesiune în plen care începe cu informaţii din partea elevilor – temele, o discuţie sau feedback. În următoarele tabele sunt prezentate exemplele incluse pentru ambele tipuri de sesiuni.

a. Profesorul începe o sesiune în plen

b. Elevii încep o sesiune în plen

7. Democraţiile văzute drept comunităţi de elevi – o abordare constructivistă a conceptelor cheie din ECD/EDO

Conceptul de învăţare constructivistă interactivă nu percepe drept o comunitate de învăţare guvernată de drepturile omului doar clasa de elevi care învaţă ECD/EDO şi şcoala în ansamblu, ci şi cetăţenii implicaţii în procesele de luare a deciziilor.

„Să înveţi pentru”democraţie şi drepturile omului înseamnă prin urmare că elevii se pregătesc pentru rolurile lor de persoane care învaţă pe tot parcursul vieţii, atât ca indivizi, cât şi ca o comunitate. Există două direcţii de argumentare în acest sens.

Prima este cea normativă, referitoare la drepturile omului. Cetăţenii trebuie să aibă ocazia de a lua parte la democraţie şi de a-şi exprima punctele de vedere şi interesele atunci când se discută un subiect de actualitate. Aceasta implică faptul că orice proces de luare a deciziilor este unul deschis; altfel ar fi o farsă.

A doua direcţie de argumentare este analitică, referindu-se la complexitatea societăţilor noastre moderne, interdependenţa lor globală reciprocă şi provocările descurajatoare ale unor probleme precum schimbările climatice, reducerea biodiversităţii, riscurile de securitate din cauza scăderii puterii unor state sau discrepanţele tot mai mari dintre bogaţi şi săraci – pentru a menţiona doar câteva. Nimeni nu are o idee clară despre cum putem rezolva problemele care ne aşteaptă – fie la nivel individual, fie la nivel global. Învăţăm, copleşiţi fiind de sarcina găsirii unor soluţii viabile.

Conceptele cheie în domeniul ECD/EDO din acest manual sunt prin urmare definite din perspectivă constructivistă interactivă. Următoarea diagramă rezumă abordarea conceptuală de bază a fiecăreia dintre cele nouă unităţi.

2. John Dewey, The School and Society, New York, 2007, p. 32.
3. Rolf Gollob / Peter Krapf, ECD/EDO, Volumul V: Explorarea drepturilor copiilor, Consiliul Europei, Strasbourg, 2007, „Suntem magicieni!”, pp. 22-26; c.f. ECD/EDO Volumul VI, Predarea democrației, Consiliul Europei, Strasbourg, 2008, Exerciţiul 6.3, „Dacă aş fi magician”, p. 59.
4. ECD/EDO poate fi predată şi prin urmare ar trebui să fie predată copiilor de vârste mici. ECD/EDO Volumul V începe cu un proiect pentru copiii de grădiniţă/ clasă pregătitoare, care încă nu au învăţat să scrie şi să citească. A se vedea Proiectul 1, „Am un nume – avem o şcoală”, pp. 13-16.
5. A se vedea Rolf Gollob / Peter Krapf (eds), ECD/EDO Volumul III: A trăi în democrație, Consiliul Europei, Strasbourg, 2008, Unitatea de învățare 1, „Stereotipuri şi prejudecăţi. Ce este identitatea? Cum îi văd pe ceilalţi, cum mă văd ei?” pp. 19-38.
6. A se vedea lucrarea lui Howard Gardner cu privire la inteligenţele multiple.
7. John Dewey, Școala și societatea, New York, 2007, p. 32.